Oamenii nu pot exista în afara unei comunități, oricât de mult am vrea să ne exprimăm individualitatea, suntem în mod constant modelați și influențați de ceilalți, urmând ca la rândul nostru să îi influențăm și modelăm pe alții. Vechea vorbă spune că suntem suma experiențelor noastre, dar același lucru poate fi spus și despre interacțiunile pe care le avem, deoarece chiar și cel mai mic cuvânt, gest sau chiar privire ce ni se oferă de către ceilalți, adaugă o piesă complexități noastre unice.
Tocmai din acest motiv, creierul nostru a învățat, încă de timpuriu, să se adapteze mediului nostru extern prin diferite mecanisme sau structuri neurologie ce acționează cu o finețe și o eleganță subtilă ca și cum ar fi parte a personalității noastre. Unul dintre mecanisme, derivă din ceea ce am prezentat anterior și constă în capacitatea noastră de a înțelege și simți ceea ce ne transmit ceilalți. Aici intră în joc neuronii oglindă, structuri cerebrale mici, dar extrem de importante în stabilirea unei conexiuni (reale, nu metaforice) cu ceilalți oameni sau pentru a fi mai preciși, cu emoțiile acestora.
Cum s-a aflat despre ei?
În anii 90, mai mulți cercetători au început să facă studii de laborator în care cartografiau cortexul motor (specializat în mișcarea corpului) al diferitelor specii de maimuțe. Scopul lor nu a fost acela de a înregistra activitatea cerebrală ca un întreg, ci înregistrau activitatea fiecărui neuron pe rând, concentrându-se pe neuronii care făceau un sigur lucru, adică cei care determinau doar o singură activitate specifică. Făcând aceste experimente și analizând fiecare celulă, au observat activitatea unui neuron, care de obicei se activează doar atunci când maimuța ridica brațul, dar maimuța nu făcea acest gest, ea stătea nemișcată. La început acest lucru nu avea nici un sens. De ce s-ar activa un neuron motor, dar corpul ar rămâne nemișcat? Asta până când au observat că unul dintre asistenții din laborator mânca o înghețată în fața cuștii, iar de fiecare dată când ridica brațul să guste din ea, neuronul maimuței (care după cum am spus avea același rol), se activa pentru că îl observa pe asistent, deși corpul ei rămânea nemișcat. După această descoperire uriașă în domeniul neuroștiințelor, au fost efectuate și alte experimente, ce au ajutat la formularea unei concluzii comune, conform căreia, aceste structuri numite “neuroni oglindă”, ne ajută să simțim ce simt ceilalți și ne determină să realizăm același acțiuni printr-un fel de “imitație cerebrală”. Ba chiar, există unele studii, ce spun că prezența acestor neuroni, pot explica de ce căscatul e contagios, dar încă nu s-a ajuns la o concluzie certă în ceea ce privește această ipoteză.
De ce sunt atât de importanți?
În primul rând, după cum spunea psihologul Daniel Goleman, neuronii oglindă pot explica de ce emoțiile sunt contagioase. În literatură se știa acest lucru, ba chiar se efectuaseră studii ce confirmau această ipoteză, dar nu se putea găsi o explicație a acestui fenomen. De exemplu, Goleman, în cartea s-a “Inteligența Emoțională”, prezintă un studiu în care două persoane străine trebuie să completeze un anumit chestionar referitor la stare lor de spirit, urmând ca după să petreacă două minute în liniște doar uitându-se unul la altul, apoi la final fiecare dintre ei completează din nou aceeași listă de verificare. Rezultatele au arătat că persoana cea mai expresivă emoțional îi va transmite interlocutorului său același emoții, fără să schimbe măcar un cuvânt. Același Goleman, răspunde și la o altă întrebare, cine influențează mai mult? Răspunsul e destul de simplu și oarecum evident, persoana cea mai expresivă emoțional (genul acela de om care vorbește mai mult cu fața), este de obicei cea care transmite starea emoțională celorlalți, dar un impact mare îl are și statutul și implicit autoritatea celorlalți. De obicei, cea mai puternică persoană din grup, fie la nivel formal sau informal, influențează starea emoțională a celorlalți, dacă ea se simte bine și ceilalți vor avea o stare de spirit mai bună, iar dacă ea nu are o stare de spirit prea bună, îi va molipsi și pe ceilalți, ajungând uneori chiar să scadă performanța celor din urmă din această cauză.
În al doilea rând, cred că fiecare descriere pe care am încerca să o facem rolului acestor structuri extrem de importante, ne va duce inevitabil cu gândul la rolul lor în ceea ce privește empatia. Totuși, subiectul empatiei este mult prea vast pentru a putea fi discutat în câteva rânduri (poate nici în câteva zeci) și o poate o să fie la un moment un articol legat de acest subiect. Dar, pe scurt, există studii ca și cele efectuate de către cercetătorii Chartrand și Bargh (1999), a căror procedură a fost următoarea: subiecților li se spunea că trebuie să aleagă dintr-un set de fotografii, unele care sunt cele mai stimulante pentru ei în scopul unei cercetări psihologice și să completeze un chestionar ce constă în măsurarea tendințelor lor empatie. În timp ce făceau asta, o altă persoană (un cercetător) stătea în cameră prefăcându-se că și el la rândul său este un participant la experiment. Cercetătorul, în timp ce se uita la poze, își scarpina nasul sau bătea din picior, scopul fiind acela de a observa dacă subiectul o să-i imite comportamentul. Rezultatele au arătat faptul că participanții ce îl imitau mai des pe interlocutor aveau și un scor mai mare în ceea ce privește empatia, confirmând ipoteza conform căreia prin imitație simțim ce simt și ceilalți și de asemenea, confirmând faptul că există o relație între empatie și neuronii oglindă.
În al treilea rând, după cuma am spus și la început, neuronii oglindă au o influență majoră în ceea ce privesc interacțiunile sociale și relațiile cu ceilalți. Fiecare interacțiune pe care o avem, are într-o oarecare măsură și un context emoțional, iar modul de înțelegere al acestui context și al emoțiilor celorlalți, stă la baza funcționări noastre eficiente ca și agenți sociali. Tocmai din acest motiv, trebui să vorbim și despre felul în care neuronii oglindă mediază această legătură dintre noi și ceilalți, iar răspunsul vine chiar din denumirea lor, prin oglindirea comportamentului celuilalt. În orice carte legată de comunicare nonverbală sau manipulare comportamentală, vom afla că una dintre cele mai bune tehnici de a câștiga încrederea și simpatia celorlalți este prin a le imita comportamentul, postura sau chiar tonul vocii. Acest lucru, transmițând, conform lui Allan Pease, faptul că suntem de acord cu atitudinile și opiniile celorlalți. Aceiași cercetători, Chartrand și Bargh, au testat fenomenul, pornind de la ipoteza că acest proces este unul automat, involuntar având scopul de a crește legătura dintre noi și ceilalți. În mare parte procedura experimentală a rămas aceiași, dar de data asta, atât participanții la studiu, câți și cercetătorii ce pretindeau că sunt doar participanți, trebuiau să vorbească între ei, descriind ceea ce vedeau în diferitele poze prezentate. Pe măsură ce subiecții vorbeau, pentru unii dintre ei, cercetătorul aflat sub acoperire, imita postura și gesturile făcute de aceștia iar pentru alții rămânea nemișcat și într-o poziție neutră. La final. participanții au fost rugați să completeze un chestionar unde trebuiau să spună cum li s-a părut “celălalt participant” și cum consideră că a decurs interacțiunea dintre ei. Deloc surprinzător, participanții ce au fost imitați de către cercetător, l-au plăcut mai mult pe acesta și au pus că interacțiunea a decurs mult mai bine în comparație cu grupul în care cercetătorul a rămas neutru în ceea ce privește imitarea acestora. Concluzia este destul de clară, cu cât cineva ne imită mai mult comportamentul și gesturile, cu atât o să placem mai mult persoana respectivă.
Acesta este una dintre bazele fundamentale în construirea raportului în comunicarea nonverbală. Dacă ne uităm la întâlnirile dintre marii conducători ai lumii, vom observa deseori această tendință, de a-l oglindi pe celălalt, transmițând atât interlocutorului cât și celor care îl privesc faptul că există o înțelegere și un respect reciproc între ei. Cu siguranță, observăm asta și în interacțiunile noastre zilnice, în special persoanele ce au o relație, deseori la o întâlnire își vor sincroniza gesturile, vor imita poziția și mișcările celuilalt și nu neapărat cu un scop ascuns, din contră, neuronii oglindă împreună cu creierul (și ca să fim romantici în această situație, și sufletul) îi transmit celuilalt faptul că persoana este atrasă de el și de obicei reprezintă un semn al faptului că discuția este orientată într-o direcție bună. Același lucru se întâmplă și în timpul negocierilor, al terapiei, sau de ce nu și al interogatoriilor, neexistând din punct de vedere nonverbal un instrument mai puternic de câștigare a încrederii și simpatiei decât imitația. Acest lucru ne poate duce cu gândul la faptul că unii, se folosesc de el în încercarea de a ne manipula și poate fi adevărat, dar de obicei acele gesturi vor fi remarcate ca fiind nenaturale, vor fi uneori stângace și deseori foarte rapide, pe când imitația autentică, de obicei va respecta același ritm ca al nostru.
Așadar, din nou, creierul nostru își dovedește capacitatea sa fascinantă de adaptare la mediul său înconjurător și social, prin existența acestor structuri cerebrale, fără de care nu am putea să ne reglăm comportamentul în funcție de ceilalți, nu am putea înțelege semnalele transmise de ei și în ultimă instanță nu am putea construi relații semnificative, care să ne satisfacă una dintre nevoile fundamentale din piramida lui Masslow, nevoia de afiliere.
Andrei Crudan 