Cu siguranță e cel mai „romantic” concept despre care se vorbește în psihologie, filosofie, biologie sau altă știință al cărei scop a fost acela de a încerca măcar să atingă puțin posibilitatea înțelegerii omului. Dacă am căuta originea acestui termen, putem observa că provine din latinescul “felix”, un cuvânt derivat dintr-o schimbare morfologică a verbului “a ferici”. “Felix” avea mai multe înțelesuri: norocos, de succes (deci aduce fericirea?), de bun augur sau roditor. Așadar, încă de la început, termenul a fost asociat cu anumite evenimente ce determinau în plan emoțional o stare de bine sau de împlinire.
Revenind la domeniul filosofiei, grecii antici vorbeau despre fericire folosind cunoscutul termen de hedonism (plăcere), urmând ca Aristotel să ofere acestui concept o structură ce cuprinde două elemente esențiale: hedonia (plăcerea menționată anterior) + eudaimonia (termen ce face referire la o trăire subiectivă a individului, senzația că viața e trăită în mod corect, un fel de “well being” filosofic).
Dacă filosofia a încercat să explice oarecum fericirea, odată ce ne întoarcem fața spre domeniul psihologiei, vom observa că spre deosebire de alte concepte, cel de fericire nu are o definiție clară și nu poate fi conceptualizat într-un mod comprehensiv, chiar dacă de-a lungul timpului mai mulți giganți ai psihologiei au încercat să facă asta. Răspunsul la această chestiune e unul destul de banal și simplu, fericirea e subiectivă. Dacă privim lumea prin ochii cognitivismului, putem observa că acest sentiment (dar și altele), se bazează pe modul în care noi interpretăm evenimentele sau oferim semnificație lucrurilor din jur.
Desigur, există evenimente ce afectează un număr mai larg al populației și care odată ce iau sfârșit evocă o stare de fericire în toți (de exemplu finalul unui război), altele aduc fericire în familie (o emoție împărtășită la un nivel mai mic), dar există și unele lucruri mărunte ce de exemplu îmi aduc fericire mie, dar nu și partenerului meu. Acest tip de fericire își are de obicei originea în pasiunile individuale și pot varia de la o simplă plimbare cu bicicleta și până la o melodie ce mie îmi creează o stare de bine. Acest efect liniștitor are de obicei o forță atât de mare încât e resimțit atât la nivel psihic dar și fiziologic.
Psihologia pozitivă
Dacă anterior am vorbit despre cognitivism, e important ca în continuare să vorbim despre o altă școală de psihologie, al cărei principal scop este acela de a se îndepărta de la problema diferitelor tulburări clinice și de a promova starea de bine, obținerea satisfacției unei vieți împlinite (eudaimonia descrisă de Aristotel) și nu în ultimul rând fericirea ca elementele principale ce determină ca viața să merite trăită. Reprezentantul principal al psihologiei pozitive este Martin Seligman, care în 2005 alături de alți psihologi au emis ipoteza conform căreia există 5 componente ale unei vieți fericite și împlinite:
1.Emoțiile pozitive
2. Angajamentul (față de o activitate, persoană sau profesie)
3. Relațiile (cunoaștem cu toții importanța existenței unor relații sănătoase și bune cu persoanele din jur)
4. Sensul (existența unui scop în viața ce ne motivează)
5. Împlinirea ( atunci când suntem mândrii de reușitele noastre)
Toate aceste componente sunt cunoscute sub acronimul PERMA și teoretic, dacă am bifa aceste criterii am putea trăi o viață împlinită (desigur există și alți factori care intră în joc, dar și unele diferențe culturale).
Totuși, există foarte multe persoane ce au parte de toate astea, dar nu sunt fericiți, iar în opinia mea există 3 motive principale pentru acest lucru:
1. Comparația cu ceilalți – Există mai multe studii ce arată că în special oamenii ce se află între 20 și 30 de ani sunt cei mai puțini fericiți și desigur, cei mai stresați. Pe lângă motivele evidente cum ar fi ieșirea pe piața muncii și relațiile, acum oamenii vor să demonstreze cel mai tare de ce sunt capabili și din acest motiv ajung să se compare cu alții din domeniul lor de expertiză. Există două tendințe: de a ne compara cu cei mai buni din acel domeniu sau de a ne compara cu cei care mai tineri decât noi sau de aceeași vârstă ce au reușit să facă mai multe.
Prima tendința poate fi combătută destul de ușor prin conștientizarea faptului că majoritatea celor care sunt considerați a fi cei mai buni într-un domeniu au de obicei o vârstă mult mai înaintată decât noi. Așadar, matematic e clar că nu putem să ne comparăm cu cineva care are 20 de ani experiență în fața noastră, îl putem admira și învăța de la acel om, dar dacă e vorba de comparație, de ce nu încercăm să vedem cum era el la vârsta noastră? Am făcut acest exercițiu și deseori am constat că multe persoane pe care le admir, la vârsta mea de exemplu, poate de abia începeau studiile sau încă nici nu știau că o să fie psihologi.
A doua tendință este mult mai greu de combătut, pentru că nu putem să nu ne punem întrebarea: “de ce el a reușit și eu nu”? Totuși, ar trebui să înțelegem că fiecare om are ritmul lui și la finalul zilei chiar dacă cineva de vârsta noastră are o cariera sau o relație mai bună, faptul că suntem demoralizați de acest lucru nu ne va ajuta să avansăm. Știu că o să sune extrem de clișeic, dar după cum spunea și Peterson, ar trebui să ne comparăm cu cine eram noi ieri și să depășim acel om. Pe lângă asta, competitivitatea poate fi și un lucru bun, atât timp cât nu e dusă spre o limită extremă.
2.Punem fericirea pe un piedestal mult prea înalt – Ar fi o ipocrizie să spunem că nu ne dorim să fim fericiți, e una dintre nevoile noastre fundamentale, dar problema apare atunci când ne dorim doar asta. Adică atunci când nu putem suporta disconfortul, sarcinile mai grele sau evenimentele neașteptate ce ne scot din “colivia noastră a fericirii”. Totuși, există multe studii ce arată că puțină anxietate sau o mică doză de “stres bun” (numit eustress) sunt benefice performanței noastre în toate domeniile. Explicația e destul de simplă, aceste trăiri ne determină să depunem mai mult efort în toate activitățile noastre. Teama de un examen sau de o prezentare mereu ne-a ajutat să luăm cele mai bune note, în schimb atunci când privim cu superficialitate un anumit subiect și preferăm să ne mințim singuri că suntem pregătiți doar pentru a ne păstra doză de fericire, rezultatele sunt într-un final nefavorabile. Dacă ar fi să privim și la literatură, am fi avut creațiile pe care acum le citim acum cu atât patos, dacă autorii ar fi trecut doar prin evenimente fericite sau ar fi existat atât de mulți sportivi pe care îi admirăm dacă nu ar fi trecut prin greutăți sau disconfort? Răspunsul e evident nu, tocmai de aceea consider că ar trebui să lăsăm uneori fericirea deoparte și să îmbrățișăm disconfortul făcând din el doar un bun tovarăș de drum, nu un prieten.
3.Ne setăm standarde greșite ale fericirii – Deși modelul PERMA, e o modalitate eficienta de a ne evalua viața, există uneori anumite standarde nerealiste ce în general sunt promovate de societate în ceea ce privește fericirea. Poate pentru unii, o relație nu înseamnă și fericire, dar atunci când vezi peste tot cupluri și relații, simți că ai nevoie să îți găsești un partener doar pentru a nu fi privit ca un outsider, chiar dacă nu faci decât să îți aduci nefericire atât ție cât și persoanei respective. Același lucru se aplică și în cazul banilor, uneori scopurile tale pot fi mult mai profunde decât construirea unei vile sau cumpărarea ultimului model de mașina, poate vrei să-ți dedici viața studiului unui anumit domeniu, cercetării, cunoașterii pentru că asta îți aduce ție fericire. Pentru tine acel sens din modelul lui Seligman primează în fața oricăror altor componente, dar din nou, vezi fericirea ca fiind promovată prin case luxoase, călătorii scumpe sau haine de designer, deși de multe ori acei oameni simt de fapt plăcere, nu o fericire sustenabilă pe termen lung, care la tine se manifestă prin luarea unui rucsac în spate și exploatarea pădurilor din împrejurimi. E destul de greu să “ne acceptăm fericirea” și asta din cauza faptului că nu putem trăi izolați de alții, așadar deseori facem ce fac și ei pentru a ne integra, dar pe termen lung, nu facem decât să urmărim fericirea lor, nu a noastră.
Fericirea e un concept atât de greu de definit și înțeles, încât ceea ce am scris eu aici e posibil să surprindă profunzimea acestui subiect doar la un nivel superficial, precum acul unui vinil atinge un disc de gramofon. Tot ceea ce știm cu adevărat și e universal valabil pentru orice lucru, e faptul că depunerea unui efort mult prea mare în urmărirea unui scop care deseori e definit de standardele societății va avea efectul paradoxal de a ne intensifica acele lipsuri. Tocmai de aceea nu ar trebui să ne facem un scop din a atinge fericirea, ci mai degrabă ar trebui să facem lucruri congruente cu nevoile și valorile noastre, lăsând fericirea să fie o consecință a acestora.
Bibliografie:
Thomas, M. L., Kaufmann, C. N., Palmer, B. W., Depp, C. A., Martin, A. S., Glorioso, D. K., … & Jeste, D. V. (2016). Paradoxical trend for improvement in mental health with aging: a community-based study of 1,546 adults aged 21-100 years. The Journal of clinical psychiatry, 77(8), 0-0.
Dhabhar, F. S. (2014). Effects of stress on immune function: the good, the bad, and the beautiful. Immunologic research, 58(2), 193-210.
Veenhoven, R. (1991). Is happiness relative?. Social indicators research, 24(1), 1-34.
Andrei Crudan 