De ce înțelegem greșit mediocritatea

Ne trăim viața încercând să evităm acest “monstru” care stă așezat frumos sub patul nostru, așteptând să ne știrbească orice formă de încredere sau orice dorință de a fi cât mai buni în domeniul nostru. Oricât de mult am încerca și am sta departe de “culcușul” lui încercând să ne construim o zi de mâine mai bună, de cele mai multe ori eșuăm din nou și din nou, până când ajungem într-o spirală ce ne obligă să ne acceptăm mediocritatea.

De aici încolo, nu ne mai surprinde faptul că majoritatea lucrurilor pe care la întreprindem sunt realizate doar cu jumătate de măsură. Fără a primi vreo laudă, fără a schimba ceva semnificativ într-un anumit domeniu, ai senzația că doar contribui și tu la mersul societății făcând ceva acceptabil. A, era să uit, uneori o să se mai strecoară și unele eșecuri pe acolo.

Dacă stăm și privim cu atenție în jur, vom observa că există două tipuri de oameni considerați a fi mediocrii: cei care nu își doresc să facă mai mult și sunt fericiți/împăcați cu asta și cei care își doresc cu ardoare, muncesc mai mult decât colegii lor plini de succes, dar totuși nu avansează.

Cei din prima categorie putem spune că ar trebui să fie invidiați. Fericirea lor se găsește în lucrurile cu adevărat importante: sărutul soției înainte de a pleca la muncă, mirosul magic al cafelei dimineața, primii pași nesiguri ai copilului, aroma de cozonac proaspăt scos din cuptor și nu în ultimu rând bucuriile, împlinirile și succesul celorlalți. Aceștia sunt genul de oameni care îți vor sări în ajutor atunci când ai nevoie. Sunt vecinii care vin să te ajute să sapi un șanț fără a aștepta să primească ceva în schimb, sunt profesioniștii care îți repară mașina și nu o fac la un nivel superficial, doar pentru profit. Sunt polițiștii care în mijlocul intersecției, la o temperatură de 35 de grade atunci când mașina unei femei s-a stricat, au ajutat-o să o tragă pe trotuar, împing cu greu în acea căldură infernală.

Pe acești indivizi îi vom numi “eroii zilei de azi”.

Ce-a de-a doua categorie e reprezentantă de acele persoane care anulează orice tip de întâlnire sau contact social, având în minte un singur scop: să fie cei mai buni în domeniul lor de expertiză. Ei sunt de obicei conduși de o pasiune extremă pentru un anumit domeniu, pierzându-se în totalitate acel univers al cunoașterii. Partea tristă în ceea ce privește acest timp de comportament constă în faptul că de cele mai multe ori, în ciuda motivației, dedicării, pasiunii sau sacrificiilor ieșite din comun, ei nu reușesc să avanseze, fiind condamnați să rămână mereu în același loc și să realizeze același acțiuni rutiere, transpunând mitul lui Sisif în realitatea lumii aparent lipsită de legende. Acest lucru se întâmplă de obicei pentru că în mod paradoxal, pe lângă studiu sau muncă ei nu iau considerare și celelalte aspecte esențiale ale carierei lor, cum ar fi inteligența emoțională sau abilitățile sociale. Aspecte care de la un anumit nivel pot să conteze mai mult decât studiul neîncetat.

Dincolo de eșecul pe plan profesional, celălalt aspect afectat de acest tip de comportament e cel al relațiilor sociale. Deja am spus că ei aleg să sacrifice momente aparent neimportante în favoarea pasiunii, dar pe lângă asta, precum un cub rubik, viața are mai multe fațete ale propriei ei experiențe care nu sunt deloc în ordine. Una dintre acestea constă în proiectarea tuturor acelor sentimente negative alimentate de frustrări și diferite eșecuri ce clocotesc înăuntrul nostru ca o oală sub presiune, asupra altora. Deși teoriile lui Freud sunt controversate, nu putem nega faptul că în ceea ce privește subiectul mecanismelor de apărare e posibil ca ele să existe cu adevărat (de fapt ele există și în abordarea cognitiv-comportamentală într-o anumită măsură, dar poartă numele de coping). Revenind la marele psihanalist, prezența mecanismelor de apărare și efectul acestora le simțim uneori pe propria piele, fie în mod direct, fie indirect, fie exteriorizate de alții sau de ce nu, exprimate de noi prin anumite comportamente. Printre mecanismele pe care le întâlnim frecvent la persoanele menționate mai sus, remarcăm deseori refularea și deplasarea.

Refularea e echivalentul vorbei populare a ascunde “mizeria sub preș”, deoarece toate frustrările și greutățile le îngropăm undeva în spatele minții, încercând fără succes să aruncăm cheia. Totuși, această modalitate de a rezolva aparent problema va funcționa doar până la un anumit punct. Asta datorită faptului că acel preș nu va mai putea acoperi toate sentimentele negative și la un moment dat vom fi nevoiți să le scoatem totuși la suprafață, cum vom face asta? De obicei prin țipete, comportament agresiv și furie, acțiuni ce vor avea ca victime persoanele apropiate.

Al doilea mecanism, deplasarea constă în îndepărtarea unor impulsuri ce nu sunt conforme cu realitatea în alte direcții. De exemplu dacă cineva ne enervează foarte tare și conform lui Freud am dori să îl rănim fizic, SuperEgoul își va face treaba precum frânele unei mașini, oprind aceea acțiune. Totuși, pulsiunea agresivă trebuie manifestată cumva și de obicei victimele sunt diferitele obiecte pe care le lovim și uși pe care trântim, toate aceste acțiuni ducând la tensiuni sau certuri cu persoanele apropiate.

Ei sunt genul de persoane despre care vecinii lor nu știu nimic pentru că nu au nici un contact în afară de un simplu “salut”, sunt indivizii care merg la magazin grăbiți, iau primele produse pe de raft și apoi dispar. Sunt colegii ce nu interacționează cu nimeni, visătorii ce uneori par că se detașează de realitate în timpul unei conversații precum eroul lui Murakami din romanul “Dans, dans, dans” și nu în ultimul rând, sunt oamenii care la bătrânețe manifestă cele mai mari regrete în ceea ce privește alegerile făcute.

Îi vom numi pe aceștia “visătorii zilei de mâine”.

Ce concluzii putem trage privind această categorizare? În opinia mea, putem observa faptul că ar fi ideal să putem interioriza caracteristicile ambelor categorii și ne folosim de rolul fiecăreia cu o eficiență maximă, precum un motor ce funcționează perfect pentru că fiecare componentă își îndeplinește scopul bine determinat. Așadar, ar trebui să realizăm o fuziune între cele două categorii, combinându-le precum două bucăți diferite de plastilina, devenind “eroii zilei de mâine”. Asta înseamnă să muncim pentru ceea ce ne dorim cu aceeași îndârjire, răbdare și perseverență manifestată de ahei împotriva rezistenței Troiei, dar și să ne facem timp pentru lucrurile aparent simple, dar încărcate de satisfacție și claritate mentală.

Ecuația e destul de simplă, dacă ne bazăm pe “Legea Yerkes-Dodson”, performanța crește concomitent cu nivelul de arousal (activare fiziologică), dar asta până la un anumit punct, în care datorită efortului ridicat începe să scadă treptat. Acest efect poate fi combătut destul de ușor și plăcut, prin realizarea de activități ce nu au legătură cu acel efort constant și detașându-ne pentru o perioadă. Acționând în acest fel vom realiza un fel de curățenie de primăvară în haosul minții noastre, obținând o mai mare claritate la nivel mental.

Ca să sumarizam: două ore de efort concentrat și o oră pauză, pot duce la un rezultat egal sau mai bun ca un efort de 3 ore constant. Diferența constând în faptul că în al doilea caz nivelul de stres și epuizare va fi mult mai mare.

Dincolo de asta, ar trebui să conștientizăm faptul că relațiile și bucuriile mici ale vieții ne vor duce de fapt aceea fericire și stare de bine pe care le vedem la anumiți indivizi, dorind cu ardoare să le clădim și noi, precum un castel bine fortificat. Totuși, nu trebuie să uităm faptul că rezistența unui castel e dovedită atunci când e atacat și reușește să facă față cu succes sau în cazul nostru, atunci când avem o perioadă stresantă, dar reușim să îi facem față datorită unui echilibru bine construit între viață și muncă.

În concluzie, sunt de părere că folosim mediocritatea ca pe un termen zeflemitor, fără a înțelege cu adevărat că noi de fapt îi numim astfel pe oamenii ce conform valorilor promovate în societate, nu pot fi considerați indivizi de succes. Din păcate, facem asta fără să ținem cont de faptul că toți suntem scriitori și editorii propriei noastre vieți și că de fapt, un autor bun ar trebui să îți scrie povestea fiind un maestru al ambelor aceste arte, definindu-și succesul și fericirea termenii lui proprii, chiar dacă sunt termeni aparent mediocrii.

Publicitate