Cartea celor 5 cercuri-Miyamoto Musashi

 În opinia mea, cărțile de strategie sunt cele mai bune instrumente de dezvoltate personală și asta datorită faptului că nu au fost scrise pentru a se vinde. “Arta războiului” sau “Principele” au fost simple manuscrise ce cuprindeau strategii militare sau politice, iar oamenii au realizat că aceste lucruri pot fi aplicate nu doar pe câmpul de bătălie, ci în orice context din viața noastră. Desigur, ar trebui să luăm aceste strategii ca pe o metaforă, deoarece nu le putem aplica pe ele în sine, doar semnificația lor pe care o putem adapta la realitatea societății în care trăim.

Cartea celor 5 cercuri nu este la fel de cunoscută  precum cele prezentate anterior, dar eu consider că merită să fie inclusă în aceeași categorie și ar trebui să fie pe raftul oricărei persoane ce dorește să învețe anumite strategii ce au supraviețuit testului timpului. 

În continuare, așa cum am procedat pentru celelalte cărți, o să prezint motivele pentru care eu consider că merită citită :

  1. Autorul- Miyamoto Musashi a fost un maestru samurai, unul dintre cei mai mari din Japonia. Acesta a avut primul duel la vârsta de 13 ani, apoi la 21 de ani a avut ocazia să se confrunte cu unii dintre cei mai mari maeștrii din aceea vreme, învingându-i pe fiecare dintre ei, de mai multe ori. Până la vârsta de 29 de ani, a purtat în total 60 de dueluri și nu a pierdut nici o bătălie, deținând recordul până în ziua de azi (locul 2 avea 33 de bătălii câștigate). De la vârsta de 30 de ani, s-a retras și a devenit interesat de “calea strategiei”, cum o numește el, iar la 50 de ani, după o viață de antrenament, meditație și  studii, a scris această carte.
  2. Cunoaște totul- “Principiul strategiei constă în a cunoaște totul, de la unitate și până la zeci de mii”. Cunoaștem cu toții vorba: “informația înseamnă putere”, iar acest lucru înseamnă că ar trebui să cunoaștem totul  despe “adversarii” ce concurează  în mod direct cu noi, dar și despre domeniul nostru de expertiză. Oricât de mult am vrea să avansăm rapid, dacă grăbim procesul și ne concentrăm doar asupra informațiilor de suprafața la un moment dat o să greșim. Nu o să fim niciodată cei mai buni, de aceea trebuie să cunoaștem atât informațiile de ansamblu cât și acele subiecte legate de nuanță pentru a avansa, iar asta înseamnă să nu ne oprim niciodată din învățat. Același lucru se aplică și în cazul celor ce concurează cu noi, “calea strategiei” spune că e esențial să cunoaștem căror “școala”  aparțin aceștia, pentru a alege  strategia potrivită. 
  3. Puterea obișnuinței- Autorul vorbește despre cum, de fiecare dată când cineva ia în mână o sabie se comportă stângaci deoarece  pare grea și nu reușește deloc să o mânuiască. Dar în timp o să devină mai bun pentru că o să exerseze constant, până când o să devină un proces natural. Acest lucru se aplică tuturor obiceiurilor sau abilităților pe care încercăm să le dobândim. La început greșim, nu știm ce trebuie să facem exact și primul instinct este acela de a renunța, dar cu siguranța prim muncă și efort continuu, vom transforma totul într-un obicei, nici măcar nu o să mai gândim când facem un anumit lucru. Toți cei ce merg cu bicicleta, știu despre ce e vorba.
  4. Găsește un echilibru- Chiar dacă corpul este liniștit, spiritul ar trebui să fie mereu în gardă. Musashi, vorbește despre importanța unei condiții fizice adecvate, cât de important este să avem grijă de corpul nostru dar în același timp și de cât de important e să ne păstrăm un spirit pur și echilibrat. Chiar și atunci când luptăm și avem un conflict, trebuie să acționăm, dar să ne păstrăm spiritul calm fără a lăsa emoțiile să pună stăpânire pe noi. Până la urmă, aceasta ar trebui să fie lupta fiecărui om de-a lungul vieții, de a găsi un echilibru între diferitele aspecte ale personalității, comportamentului și a trupului, o luptă ce nu pare că va lua sfârșit vreodată, iar acest aspect ne face să fim umani. 

Cartea conține și alte strategii ce pot fi aplicate în viața noastră, dar consider că fiecare ar trebui să le interpreteze în funcție de propria persoană și contextul în care trăiește sau profesează, de aceea nu am insistat asupra lor.

  În final, pot spune că este genul acela de carte pe care după ce o citești, stai și meditezi asupra subiectelor și pe care eu uneori o iau din bibliotecă atunci când  sunt într-un impas și uit că ar trebui să abordez “calea strategiei”, nu să las emoțiile să pună stăpânire pe mine. 

Esențialismul-Greg McKewon

În continuarea acestei rubrici, vreau să vorbesc despre cartea lui Greg McKeown. Ce m-a surprins cel mai tare este faptul că nu e acel tip de carte clasică ce îți oferă pașii magici spre succes sau spre îmbogățire, din contră, este o carte ce te sfătuiește să faci mai puțin sau mai bine spus, să faci doar ceea ce contează cu adevărat.

Evident, subiectul este extrem de relevant pentru societatea în care trăim, suntem în secolul vitezei și al multitasking-ului, ne place că informația este la un click distanță și din acest motiv credem că putem fi niște Napoleoni moderni, încercând să ne extindem domeniile de competență precum și-a extins și acesta imperiul. Totuși, mintea noastră poate să depună efort și să cuprindă informații până la un anumit punct, dincolo de asta, ajungem să reținem frânturi din toate și să devenim experți în orice.

McKeown scoate în evidență această problemă și ne îndrumă să ne oprim, să analizăm conținutul propriului nostru univers, să fim atenți la ce contează cu adevărat pentru noi și să depunem tot efortul în acea direcție. Culmea, uneori calea magică spre succes e să faci mai puțin din toate și mai mult din ceva.

În continuare o să prezint câteva idei ce mi-au stârnit mie interesul, fără să dezvălui prea multe din conținutul cărții:

1. Ai grijă să nu ajungi un bun- “Urmărirea succesului poate fi catalizatorul pentru eșec” spune autorul și explicația este destul de simplă. Odată ce ajungem să avem succes, nu ne oprim și ne extindem orizonturile uneori prea mult. Există riscul ca din această cauză să ajungem “un bun”, adică omul la care apelează toți pentru că suntem competenți și “se duce vorba” cum se spune. Aceste solicitări constante din partea tuturor se pot transforma în oportunități, dar există și riscul de a uita de ce am început în primul rând. Fiind copleșiți de toți acești stimuli externi ajungem să neglijăm domeniul nostru de competență pentru că nu mai avem timpul necesar de a ne perfecționa în continuare, iar treptat acest lucru ne poate face să cădem de pe “tronul” pentru care am luptat atât de mult.

2. Învață să spui Nu- Personal, cred că această idee m-a “izbit” cel mai tare. Cu toții încercăm să fim politicoși, să fim de ajutor și ne dorim ca ceilalți să știe că se pot baza pe noi, cumva iubim ideea asta și ne oferă un sentiment de maturitate și împlinire. Evident, toate astea sunt aspecte pozitive și nu e nimic greșit în asta, dar totuși uneori extindem acest obicei de a spune “da” mult prea mult în cercul nostru social sau profesional. Până la urmă fiecare dintre noi are propria viața și propriile probleme sau ambiții, ar trebui să încercăm să fim de ajutor și buni colegi sau prieteni, dar să nu uităm de ceea ce contează cu adevărat, să nu ne neglijăm pe noi sau nevoile persoanelor apropiate doar pentru că e politicos să acceptăm o invitație sau o idee. Iar un lucru curios, pe care îl menționează în carte și care îl pot confirma din experiența proprie, este acela că atunci când spui “Nu” și o faci în mod corect (sunt anumite strategii în carte), oamenii nu se supără, nu te privesc altfel, dimpotrivă,  ești văzut ca o persoană aflată în afara trendului și deseori respectată pentru asta.

3.Regula de 90%- De fiecare dată când avem mai multe opțiuni și poate ajungem într-o stare de disonanță cognitivă, putem încerca să evaluăm fiecare opțiune de la 1 la 100, iar tot ce este sub 90 înseamnă că ar trebui respins. Știu că e o viziune oarecum radicală, fiecare dintre noi avem lucruri care clar sunt sub acest procent și le facem pentru că nu avem de ales, dar sunt sigur că nu toate intră în această categorie. Avem tendința de a supraevalua importanța opțiunilor noastre, dar la o analiză mai atentă sunt sigur că măcar un sfert din acestea lucruri ar putea fi eliminate prin această formulă și timpul acela îl putem aloca lucrurilor cu adevărat esențiale.

4.Fi pregătit pentru ceea ce nu ești pregătit- Autorul folosește termenul de “amortizare”, dar mie îmi pare asemănător cu ceea ce stoicii numeau “premeditatio malorum”, adică premeditarea răului sau în acest caz, al evenimentelor neașteptate. Pentru fiecare proiect, examen sau orice lucru important îl avem de făcut ar trebui să ne așteptăm ca lucrurile să nu meargă și să avem un plan pentru aceea situație, apoi dacă acesta nu funcționează, alt plan și așa mai departe.

5. Fă-ți timp pentru tine- nu e o idee nouă, dar oricât s-ar vorbi despre ea, parcă niciodată nu e de ajuns. Ar trebui să avem un timp al nostru, un timp în care să ne gândim la ce avem de făcut sau în care evaluăm ceea am realizat, nu e o planificare ci o perioadă în care suntem doar noi cu ideile noastre și ne facem puțină ordine în minte după tot haosul venit din exterior. Exemplele o să le găsiți în carte, dar eu consider că acest timp poate fi dobândit și făcând anumite activități ce ne liniștesc și pasionează, de exemplu în cazul meditației sau chiar al alergatului, există atunci momentul acela când parcă nu există altceva în jur și putem gândi la rece.

În concluzie, sper ca aceste idei să vă fi atras atenția și dacă doriți o carte puțin mai diferită față de ceea ce se oferă de obicei, în opinia mea e o alegere foarte bună.

Mituri legate de comportamentul mincinos

„Minciunile, dragul meu, se cunosc imediat, pentru că sunt de două feluri: minciuni cu picioare scurte și minciuni cu nasul lung. Alte tale, de pildă, sunt dintre cele cu nasul lung. Pinocchio, neștiind unde să se ascundă de rușine, încearcă să fugă din odaie, dar nu izbuti. Nasul îi crescuse așa de mult, încât nu mai să-l scoată pe ușă” 

Povestea este cunoscută de toată lumea, păpușa care la fiecare minciună este trădată de propriul nas, o poveste atât de populară încât a ajuns să fie folosită chiar și în domeniul detecției minciunii. Citim zeci de cărți care ne învață cum să facem asta prin interpretarea gesturilor celor din jur, de la scărpinat în cap, până la mâini încrucișate, dacă ar fi să adunăm toate informațiile din aceste cărți (am făcut asta) am trăi într-o lume în care am fi înconjurați doar de mincinoși, escroci și în care ar trebui să fim mereu în alertă pentru a nu fi păcăliți. Dar dacă am afla că de fapt, gesturile nu trădează un mincinos sau cel puțin există foarte puține care fac asta și nici acestea nu au o acuratețe de 100 %? La această întrebare doresc să răspund în acest articol.

Pentru început, nu vreau să subminez importanța comunicării nonverbale, după părerea mea este una dintre abilitățile fundamentale pe care ar trebui, cel puțin la un nivel de bază să o cunoască fiecare persoană și e domeniul care m-a pasionant și îndreptat spre psihologie în primul rând. Un procent semnificativ din comunicare are loc în mod non verbal, unii spun că un procent de 65%, alții 80%, alții mai mult, câte cărți, atâtea păreri, dar e cert faptul că vorbim mai mult prin intermediul corpului decât a vocii. Tocmai de aceea ne putem folosi de această abilitate în relațiile cu ceilalți, pentru a câștiga simpatii, observa antipatii, câștiga aliați și a deveni chiar oameni de succes, dar despre acestea în alt articol.

După ce această idee a fost acceptată, au apărut și diferite mituri și teorii legate de comportamente asociate cu minciuna și aici exisă un concept foarte interesant în psihologie descris de Paul Ekman, numit „Eroarea Othello”. Numele vine de la piesa Othello a lui Shakespeare, în care acesta o acuză pe soția s-a Desdemona că îl înșeală, auzind aceste acuzații ea începe să plângă și neagă, iar soțul interpretează acest comportament ca un indicator al minciunii și orbit de gelozie o omoară.

Așadar, termenul face referire la interpretarea semnalelor de nervozitate ca un indicator al minciunii. Aici vorbim despre aproape fiecare gest al nostru, deși după cum spune Aldert Vriji dar și alți sute de specialiști, chiar dacă au fost efectuate mii de studii, nu s-a găsit un indicator non-verbal specific al comportamentului mincinos. În schimb, există nenumărate semnale de nervozitate și din păcate acestea sunt descrise ca fiind indicatori ai simulării.

Să luăm în calcul exemplul de la început, în cazul mâinilor încrucișate, dacă în timpul unei discuții persoana face acest gest, în mod simbolic se „închide” față de noi și este un semnal că ceva nu e ok, mai ales dacă dorim să stabilim o relație cu persoana respectivă. Dar poate să fie din cauza faptului că am spus noi ceva, poate este un gest pe care îl folosește mereu, poate nu mai vrea să vorbească  sau poate a devenit anxioasă. Da, e posibil ca această anxietate să apară din cauza minciunii, dar nu știm asta și dacă am sărit direct la concluzii pentru că așa am citit noi, am distruge orice potențială legătură cu persoana respectivă.

De asemenea, care este cel mai popular indicator al minciunii? Sunt sigur că majoritate s-au gândit la evitarea de a-l privi în ochi pe interlocutor. Ei bine, nu există nici o dovadă că ar fi un indicator la minciunii, din nou, poate individul nu se simte comod, poate e timid sau contează foarte mult contextul cultural în care a fost crescut, există culturi în care oamenii nu se privesc așa de des în ochi precum o facem noi. Și de aici pot apărea numeroase erori în practicile de interogare, pentru că indivizii vinovați se bazează pe acest stereotip și de foarte multe ori ei ajung să mențină contactul vizual un timp îndelungat în mod intenționat, iar anchetatorii ajung să-i considere sinceri. Din nou, nu avem cum să știm dacă persoana pe care o vedem pentru prima dată, prin acest gest minte sau nu.

Revenind la citatul prezentat la început, el nu a fost ales la întâmplare, un alt concept descris adesea în studiile de specialitate poartă chiar această denumire: „Nasul lui Pinocchio”. Și asta pentru că nu există o acțiune singulară sau o manifestare comportamentală ori fiziologică care în mod clar să trădeze un astfel de comportament, precum găsim în poveste. Să nu uităm că abilitatea de a detecta minciuna este puțin peste nivelul șansei și asta tocmai din acest motiv, putem doar presupune că suntem înșelați dar nu există ceva asemănător cu un mesaj pe fruntea interlocutorului care să ne atenționeze în acest sens. Iar asta, pe de-o parte e un lucru bun, cum spuneam și în alt articol, dacă am știi mereu când suntem mințiți sau dacă nu am mai putea minți, nu mai putea funcționa ca agenți sociali.

Așadar, dacă vrem cu adevărat să ne folosim de comunicarea non verbală, de fiecare dată când observăm o anumită manifestare comportamentală, ar trebui mai întâi să luăm în calcul toate motivele pentru care a apărut și să exersăm abilitatea de dezvolta acel subiect ce a determinat comportamentul. Apoi, pe măsură ce ducem discuția în aceea direcție, eliminăm rând pe rând fiecare ipoteză până când, uneori ajungem să aflăm dacă e vorba de o minciuna sau de altceva. Citându-l pe Arthur Conan Doyle: „Odată ce ai eliminat imposibilul, indiferent ce rămâne, oricât de improbabil ar fi, nu poate fi decât adevărul”

Meditații- Marcus Aurelius

Fiind pasionat de citit și în mod clar influențat de unii autori pe care îi consider modele în ceea ce privește scrierea, în articolele scrise pe blog am încercat și o să încerc în continuare să integrez psihologia cu literatura, de orice formă ar fi ea, cu diferite articole, filme, seriale și  să găsesc povești sau exemple clare atunci când abordez un anumit subiect pentru a putea crea în mintea tuturor celor care citesc o imagine vie și sper relevantă asupra a ceea ce vreau să prezint.

Tocmai de aceea, m-am gândit că ar fi interesant și util să prezint unele cărți ce consider că ar merita citite și  cine știe, poate  unii chiar o să le dea o șansă. Nu vreau să par un mare  atotștiutor și să prezint aici doar cărți de specialitate sau doar cărți de psihologie și nici să “vând înțelepciune pe pâine”, e doar părerea mea asupra unor cărți din care am  încercat să învăț câte ceva.

După cum se vede și în titlu, nu puteam să încep această rubrică fără să vorbesc despre cartea care, cred că ajuns preferată mea și anume “Meditații”. Oricărei persoane  îi menționez de această carte, prima dată parcă se uită la mine ca și cum aș fi comis un sacrilegiu, un psiholog, cu specializarea în domeniul judiciar , pasionat de tot înseamnă crime și detecția minciunii, alege ca să vorbească despre o carte de filosofie, de ce? Răspunsul e destul de simplu, pentru că această carte, simt că mă poate ajuta să îndeplinesc rolurile prezentate mai sus, dar și altele, mult mai bine. După cum am mai menționat, contactul meu cu tot ce înseamnă filosofia și în special stoicismul, a pornit de la Ryan Holliday. Ascultam într-o zi un podcast unde era invitat și am rămas plăcut impresionat de ceea ce spunea și cum exemplifica aplicarea reală a unor principii vechi de mii de ani în lumea de azi. De acolo, am început să-l urmăresc pe el, i-am citit cărțile, apoi am citit Epictet, Marcus Aurelius, Seneca, Aristotel și sper să urmeze cât mai mulți.

După cum putem deduce “Meditațiile” m-au cucerit cel mai tare (poate și datorită faptului că Holiday vorbește cel mai multe despre Marcus Aurelius și pare că îl preferă) dar și din următoarele motive:

1.Este o lectură ușoară dar în același timp plină de semnificații, sfaturi, gânduri, temeri, îndoieli și îmi creează impresia că aș fi în mintea unuia dintre cei ai mari conducători din istorie. “Meditații” nici măcar nu este o carte cu adevărat, nici nu s-a intenționat a fi o carte, este jurnalul împăratului Marcus Aurelius. Tot ce scrie în această capodoperă nu e pentru cititor, e pentru el și asta anulează încă de la început orice urmă de falsitate cu privire la veridicitatea acestei capodopere, când scrii pentru tine nu ai de ce să minți sau să manipulezi.

2.Recunoștința- conducătorul Romei, își începe jurnalul fiind recunoscător pentru toate persoanele ce le are în jurul său, menționând ce a avut de învățat de la fiecare și cum speră să nu îi dezamăgească pe nici unul dintre ei. Cunosc oameni care nici măcar o dată nu s-au gândit ce impact au avut alții asupra lor, deși poate i-au ajutat în mod direct, poate într-o oarecare măsură le-au schimbat viața, dar de multe ori Ego-ul nostru e atât de mare încât privim doar linia de sosire fără să ne uităm și la suporteri. Ei bine, omul care poate credem că ar fi îndreptățit să aibă un Ego uriaș, nu avea și le-a mulțumit tuturor într-un mod personal și foarte detaliat, iar în opinia mea asta e de ajuns pentru a înțelege profunzimea și importanța acestei lecturi.

3.Modestia- “Omul care a făcut o faptă bună, nu-i chemă pe ceilalți să vină să vadă, ci purcede la o nouă faptă, așa cum vița de vie produce din nou struguri în anotimpul potrivit”. Nu cred că ar mai trebui să adaug ceva aici.

4.Un lider poate fi stoic- La o căutare a cuvântului “stoic” pe Google, o să vedem că de multe ori e  echivalentul cu a nu acționa și chiar se folosește ca o expresie în acest sens. Dar Marcus Aurelius a purtat sute de bătălii, să nu uităm că imperiul roman avea cea mai de temut armată de pe continent și totuși a fost un lider și un filosof în același timp. Aici găsim mai multe idei fascinante, în primul rând felul în care spune că ar trebui să ne trăim viața în virtute și să nu lăsăm lucrurile exterioare să ne afecteze, să ne pregătim dimineața gândindu-ne la faptul că o să întâlnim pe parcursul zilei diferite tipologii de indivizi și că nu ar trebui să îi lăsăm să ne tulburare prin ac’iunile lor. Și totuși, în același timp : “atunci când principiile dreptății o cer, să-i convingem pe oameni și să acționeze împotriva voinței lor”. Mereu există o nuanță de gri, poți fi un om bun și răbdător, dar  în același timp, la nevoie un lider capabil să ia decizii extrem de grele.

5.Problemele noastre nu diferă și nu s-au schimbat așa de mult- Pentru mine, cea mai surprinzătoare frază din toată cartea a fost următoarea: “Ești un om bătrân, nu mai îngădui să fi sclav ori tras de sfori ca o marionetă înspre mișcări contrare vieții sociale, nu mai fi nemulțumit cu soarta ta de acum și nu m-ai disprețui viitorul”. Cred că toți am avut un dialog asemănător cu noi înșine măcar o dată în viață, desigur felul în care ne exprimăm diferă, cuvintele folosite sunt altele, dar dacă cel mai puternic om din Roma și poate în acel moment, din lume, avea astfel de îndoieli, noi de ce nu putem să ne acceptăm criticul intern și doar să învățăm de la el?

Acestea sunt doar câteva idei, cartea mea e plină de scrieri, sublinieri, rar existând o pagină care să arate așa cum a venit de la editură și tocmai de aceea consider că ar trebui citită de oricine dorește o nouă perspectivă asupra lucrurilor simple, complicate, ușor sau greu de gestionat, dar cu care ne confruntăm cu toții ca ființe umane și o facem de mii de ani.

De ce interzicem totul?

În ultima perioadă, un fenomen tot mai des întâlnit este cel a anulării anumitor programe de televiziune, seriale, și filme pentru mesajul transmis. Curios este faptul că multe din aceste programe au existat timp de zeci de ani, fără să stârnească astfel de reacții, din contră, au fost văzute ca niște opere ale cinematografiei sau că desene animate ce au marcat copilăria multora. De fiecare dată când citeam o astfel de știre, îmi puneam întrebarea de ce și de ce acum ? Răspunsul nu l-am descoperit, poate să fie din cauza evenimentelor din ultimul an, poate să fie din cauza faptului că oamenii au devenit prea sensibili la orice critică sau imagine ce îi afectează emoțional sau din dorința de a proteja generația mai tânără? Nu știm asta, dar e un fenomen ce pare să ia o amploare de necontrolat.

Toate astea mă duc cu gândul la un subiect de care am început să devin pasionat, în special după ce am studiat mai atent subiectul psihopatiei. E o întrebare veche de când lumea, ce e bine și ce e rău? Când eram copii răspunsul era foarte ușor, tipul rău era acel personaj ce mereu dorea să-l rănească pe eroul principal și care la final pierdea, sigur cu toții am avut concepția asta. Dar pe măsură ce ne maturizăm, linia aceea de demarcație devine tot mai îngustă și dacă ne uităm la același program acum, cumva înțelegem motivațiile acelui personaj, ne întrebăm dacă uneori noi nu am fi procedat la fel și realizăm că o poveste are mereu două adevăruri, al nostru și al celorlalți care ne înconjoară și interacționează cu noi. Unii oameni chiar în momentul ăsta ne consideră ca fiind răi, alții ca fiind buni. La rândul nostru, dacă privim asupra acțiunilor și vorbelor noastre din ultimele luni, putem avea sentimentul că după standardele personale nu am fost chiar eroii pe cal alb din poveste.

Pentru unii, această realizare poate veni ca un șoc, mai ales dacă nu suntem învățați și expuși la astfel de personaje și idei în perioada formării noștrii ca adulți. Dacă trăim într-un ipotetic glob de cristal în care nu aflăm despre rasism, sexism, judecățile oamenilor, excludere, preocuparea excesivă a oamenilor pentru propria persoană, când va trebui să ieșim în lume, o să fim străini și dați la o parte fără vreun drept de apel. Desigur, părinții ne pot învăța despre asta, dar nu o să se întâmple mereu, uneori ar fi mai bine să vedem noi aceste aspecte, să ne formăm noi o imagine a tot ce înseamnă prejudecățile oamenilor, cum putem face asta dacă nu prin astfel de programe sau povești ?

Avem tendința de a uita trecutul personal și deseori ne prefacem că nici nu s-a întâmplat, dar oare vrem să facem același lucru și cu trecutul omenirii? Nu putem fi privați din a vedea și aspectele negative ale ființei umane, la fel cum nu te poți feri de un lup dacă nu știi cum arată, e mai bine să le observăm și să luăm contact cu ele în mod obiectiv pentru a știi că nici ceilalți și nici noi nu suntem perfecți. Ar trebui să acceptăm faptul că unele informații, imagini, o să ne provoace furie, repulsie, poate o să ne șocheze și o să ne gândim câteva zile la acel subiect, și asta e bine.În cartea „12 reguli de viață”, Jordan Peterson integrează un citat minunat al lui Jung: ” Niciun copac nu ajunge până la cer, afară numai dacă rădăcinile sale ar atinge infernul”, nu putem diferenția între bine și rău dacă nu știm că există în lume (respectiv în noi). Chiar și în practica terapeutică, pentru tulburările anxioase se folosește tehnica expunerii, ce constă în contactul direct sau indirect cu sursa anxietății în mod progresiv, până când persoana nu se mai simte anxioasă în situațiile respective.

Într-un mod similar funcționează și expunerea la aceste programe, ni se spune mereu că ar trebui să privim binele în oameni, și da, ar trebui dar în același timp am fi naivi să nu facem uneori un pas în spate pentru a vedea dincolo de aparențe, chiar dacă poate pe moment o să ne rănească și o să ne facă rău ce vedem, fiind expuși treptat, când o să se ivească o situație asemănătoare în viața reală o să fim pregătiți. Nu putem să ne îngropăm sentimentele pentru că dorim să privim doar binele, până la urmă ele o să refuleze în alte direcții.

Deși trăim în epoca tehnologiei, asta nu înseamnă că trebuie să ne „programăm” în a citi, vedea, auzi lucruri care nu ne trezesc nici un sentiment.Atunci scopul artei, muzicii, filmelor ar fi doar acela de a ne distrage atenția după o zi de muncă, când de fapt ele ar trebui să ne învețe despre anumite lucruri, fie plăcute, fie neplăcute prin intermediul conexiunii emoționale pe care o formează cu privitorii sau ascultătorii, practic, nu facem altceva decât să ascundem „mizeria” sub covor și să ne anulăm trăirile cu o telecomandă.

În concluzie, nu sunt eu un expert în domeniu, dar nu cred că eu, împreună cu alte milioane de copii, ce am fost expuși la astfel de informații venite din filme sau chiar muzică, am fost afectați în vreun fel. Din contră, ne-a ajutat să ne formăm o „imunitate socială” la toate tipologiile de oameni și prejudecăți pe care le-am întâlnit ca adulți.

Minciuna și tipurile de minciună

Simpla mențiune a cuvântului minciună, trezește în cei mai mulți dintre noi un anumit sentiment de repulsie sau activarea comportamentală. Încă de când suntem copii, ni se spune că nu e bine să mințim, religia ne învață că e un păcat și din nefericire de multe ori în viață ajungem să ne mințim chiar pe noi înșine. Aspectul cel mai fascinant referitor la acest subiect, constă în faptul că de multe ori trăim cu impresia că minciuna e un concept relativ recent, predominat mai ales în societatea din ziua de azi, unde pare că fiecare se luptă pentru propriul interes indiferent de ce ar trebui să facă sau mai bine zis să spună, pentru a obține ceea ce își dorește. Dar conceptul de minciună a venit „la pachet” cu cel de ființă umană, e o trăsătură adânc înrădăcinată în structura noastră ce poate face mult rău, dar care poate avea și un caracter adaptativ în foarte multe situații de viață.
O definiție a minciunii este destul de greu de stabilit, asta din prisma faptului că de-a lungul istoriei a fost conceptualizată în funcție de paradigma psihologică predominantă perioadei respective. Freud vedea minciuna ca un mecanism inconștient, behavoriștii ca un mecanism de întărire a unui comportament, umaniștii ca o modalitate de a ne satisface nevoile și perspectiva cognitivistă, utilizată și în prezent, se bazează următoarea definiție formulată de Aldert Vrij : “O încercare intenționată, cu sau fără succes, de a induce altcuiva o reprezentare pe care interlocutorul o consideră falsă, fără vreun avertisment prealabil”. După cum putem observa, se pune un mare accent pe intenționalitatea acestui comportament, minciuna nu poate fi o întâmplare, suntem conștienți că facem asta, chiar dacă am fost învățați că nu ar trebui. Și de aici, putem vorbi despre caracterul social al acestui fenomen.
În primul rând suntem educați de părinți să spunem adevărul, să nu mințim pentru ca poate ni se va întâmpla ceva rău sau poate nu mai primim, nu știu, cadouri de Crăciun. În același timp, suntem învățați și că ar trebui să fim mereu politicoși și să nu jignim, perfect de acord. Dar dacă un copil vede un bebeluș și spune că e urât, ce o să se întâmple? Să nu uităm că a spus ceea ce simte, a spus adevărul (adevărul subiectiv, dar un adevăr), răspunsul e evident, o să fie certat și o să i se spună că a făcut ceva greșit. De aici lucrurile încep să fie tot mai complicate, pentru că ajungem să realizăm că nu am putea avea relații cu alți oameni fără să mințim. Chiar există celebrul film cu Jim Carrey intitulat “Liar, Liar”, în care acesta nu poate decât să spună adevărul și ajunge să își distrugă viața din această cauză.
În al doilea rând, realizăm că trebuie uneori trebuie să mințim pentru a nu răni sentimentele persoanelor apropiate, pentru a nu pierde prieteni (e mai ușor să găsim o scuză, decât să spunem nu) și de multe ori pentru a ne proteja. Astfel minciuna devine un construct social pe care îl întâlnim la tot pasul, și chiar dacă nu o facem neapărat din motive egoiste, tot minciună rămâne. Să spunem că un bun prieten a avut un mare eșec profesional și dorește să renunțe definitiv la domeniul ce îl pasionează. Chiar dacă știm că mai are mult de muncă și că nu e pregătit, când o să îl vedem în aceea stare, de obicei o să-i spunem că noi știm că a fost doar o întâmplare eșecul său (minciună) și poate, pe parcurs o să îi menționăm îndoielile noastre, dar dacă i-am spune asta de la început am distruge orice relație pe care o avem cu persoana respectivă. Similar, dacă suntem sunați să ieșim în oraș și nu ne dorim asta, de cele mai multe ori nu o să spunem “Nu”, ci o să găsim o scuză care să pară oarecum pertinentă, pentru a nu răni sentimentele celolarți.

Dacă mai citim o dată cele prezentate în paragraful de mai sus, putem observa că am prezentat 2 situații în care facem același comportament, dar o facem în mod diferit. Și asta ne duce la prezentarea următoarelor categorii de minciuni (Serotta, 2002) :
1.Minciuni directe, adică tipurile de minciuni pe care le spunem față în față, în comunicarea directă. De obicei acestea sunt și cele mai dificile, deoarece anxietatea e mult mai mare atunci când trebuie să mințim în mod direct, ne temem că poate persoana din fața o să-și dea seama că mințim sau poate o să ne încurcăm în proprile noastre povești false.
2.Minciuni indirecte, acele minciuni pe care le spunem fără să existe o interacțiune directă. Acestea pot fie spuse prin telefon, fie printr-un mesaj sau o altă modalitate scrisă.

O altă categorie a minciunilor fost realizată de Vriji și Bull(2003), punându-se accent pe motivele pentru care persoanele mint :
1.Minciuni instrumentale- pe care le spunem a atinge un anumit scop
2.Minciuni spuse pentru a evita o anumită pedeapsă
3.Auto-protecție- pentru a evita să intrăm într-un conflict sau să ne facem de râs.
4.Pentru a creea impresii false
5.Pentru a-i apăra pe ceilalți
6.Minciuni justificate- de regulă cele care le spunem când dorim să protejăm pe cineva
7.Minciuni spuse cu scopul de ai răni pe ceilalți
8.Minciuni ce au legătură cu relațiile interumane- de exemplu atunci când complimentam hainele unor persoane sau noua mașină a cuiva.


Un alt subiect fascinant, este cel al diferențierii dintre bărbați și femei în ceea ce privește comportamentul mincinos. Există puține studii în această direcție, dar cei ce au studiat acest subiect au arătat că deși atât bărbații cât și femeile sunt preocupați în ceea ce privește propriile aparențe și felul în care apar în fața altora, bărbații distorsionează mult mai des informațiile referitoare la propriile abilități, caracteristici personale și reușite din trecut(De Paulo 1996). În schimb femeile mint mai des atunci când vine vorba de problemele intime și spun mult mai des “minciuni albe” pentru a-i proteja pe cei din jur. Took (1991). Alte cercetări au abordat subiectul referitor la decența minciunii. Conform studiilor lui Tyler (2004) femeile mint mai des în situațiile de interacțiune, dar pe de altă parte bărbații mint mai des atunci când urmăresc un câștig financiar Dresser (2008).

Un experiment realizat de Bell (1996), a studiat un eșantion de 48 de femei, cărora le erau prezentate anumite picturi. Sarcina consta în alegerea a 4 a tablouri, 2 care erau pe gustul lor și alte 2 care le displăceau, fără să știe că în acel loc sunt prezenți și pictorii ce au realizat acele lucrări . Atunci când artiștii ce au realizat picturile respective(care așa cum spuneam, nu erau pe placul participanților), s-au prezentat, femeile au mințit, spunând sunt impresionate de acele picturi și s-a observat că acestea au manifestat mai multe emoții pozitive pentru că l-au făcut pe aceștia să se simtă mai bine și apreciați.

Așadar, după cum putem observa, minciuna este un comportament care, fie că ne dorim sau nu, face parte din viața noastră și pe care nu îl putem nega sau ascunde. Desigur, nu este un comportament dezirabil și tocmai din acest motiv de-a lungul istoriei, au existat numeroase abordări și teorii referitoare la modul în care putem știi când suntem victimele acestui construct. Totuși, în ciuda tutor acestor eforturi, capacitatea noastră de a detecta minciuna este puțin peste nivelul șansei, dar despre asta vom vorbi în alt articol.

„0 mie nouă sute optzeci si patru” sau anul vaccinării

„Fratele cel mare stă cu ochii pe tine”, este una dintre cele mai populare sintagme din literatură și asta datorită romanului menționat în titlu, scris de George Orwell. Celebru pentru stilul său unic de a critica clasa politică, autorul prezintă în carte o lume măcinată de războaie și conflicte numită Oceania. În mod clar, descrie un regim totalitar dus spre extrem, dar nu despre asta e acest articol, ci despre cunoscută fraza prezentată la început, ce descrie statul ca fiind o ființă atotputernică și atotștiutoare care uneori pare a avea puteri supraomenești. În Oceania, nu exista persoană care să nu fie urmărită, totul era controlat, până și gândurile tale împotriva statului puteau să te acuze (se numea crimă în gândire această infracțiune) și de cele mai multe ori, dacă nu puteai fi învinovățit de altceva, ți se aplica această sentință (cum spunea Aleksandr Soljenițîn că glumeau ofițerii NKVD-ului : „Omul să fie, cazul îl facem noi”). Este evident că lumea de-a lungul timpului a devenit într-o oarecare măsură obsedată de acest concept, creându-se mii de teorii ale conspirației sau în cazuri mai grave accentuându-se unele trăsături paranoice ce au avut urmări grave.

Ființele umane au fost mereu fascinante de mistere, de la religie până la știință, crime, secrete de stat, creaturi extraterestre etc. și asta e un lucru bun. Cele mai mari invenții și descoperiri se datorează acestei fascinații, dacă nu ar fi existat, poate nu am fi explorat piramidele, nu am fi văzut lumea subacvatică, nu am fi descoperit petrolul și acum am fi cu toții la vânătoare pentru a supraviețui. De fiecare dată când citim sau urmărim un video legat de o teorie „nebună” simțim la nivel fiziologic cum crește adrenalina, cum nivelul de Arousal (activare comportamentală) este tot mai mare și pierdem 3-4 ore citind forumuri, articole, investigând subiectul ca un detectiv din filmele acelea vechi care are lipite pe perete articole de ziare unite prin sfori subțiri și admirând cărți cum e „Codul lui da Vinci”.

Din păcate există și cazuri extreme, în care acea emoție este înlocuită de teamă. Iar teama funcționează în două moduri, un mod funcțional, fără de care poate nu am fi ajuns în epoca în care suntem acum, al cărei rol este acela de a ne feri de pericole și a fi prevăzători, precum și urmașii noștri construiau arme pentru că se temeau să nu fie atacați. Dar există și un aspect nefuncțional, în care teama ne controlează întregul comportament și rațiune. Unii oamenii investesc sume uriașe de bani pentru construi buncăre, achizițioana arme, depozita alimente pentru a se proteja de o invazie extraterestră sau de nouă profeție referitoare la sfârșitul lumii (că tot veni vorba, nu a mai fost una de ceva timp), iar în acest proces ajung să fie atât de absorbiți de această idee și teamă constantă izvorâtă din teorii conspirative, încât ajung să își și neglijeze familia, sănătatea, relațiile sociale și alte lucruri cu adevărat importante.

Cuvântul conspirație, vine din latinescul „con” (împreună) și „spirale” (a respira), ce ironie în „anul măștilor”, iar cea mai mare amenințare pe care oamenii o simt în prezent legat de vaccinare are legătură cu propria lor autonomie. Cu toții ne dorim libertatea, să avem responsabilitatea propriilor decizii, nu vrem să trăim într-un fel de Oceania unde se știe totul despre noi. Oamenii au luptat pentru această libertate și nu o să renunțăm așa de ușor la ea. Din păcate, acesta nu e un fenomen nou, când s-a inventat vaccinul pentru poliomielită oamenii au avut aceeași reacție, la fel și când s-a inventat prima mașină sau când au apărut telefoanele mobile (apropo, oare câți oameni care se tem de un cip din vaccin au activată mereu localizarea pe telefon ?).

Dar în secolul 21 informația falsă este mult mai ușor de răspândit, e de ajuns ca o singură persoană să emită pe o rețea de socializare o teorie legată de cipurile din seringă, iar gândirea colectivă și dorința de libertate tocmai și-au primit carburantul necesar pentru a se răzvrăti împotriva oricărei autorități sau rațiuni sănătoase. De aici lucrurile se petrec atât de natural precum face Bill Gates milioanele. O categorie de persoane încurajează oamenii să nu se vaccineze pentru că e un mijloc de control al statului iar o altă categorie propovăduiește teama referitoare la cât de nesigură e această metodă pentru propria sănătate. Din păcate așa a fost lumea în care trăim încă de la început și așa o să rămână mereu, oamenii reacționează în moduri diferite la situații necunoscute și se lasă foarte ușor influențați de știri false, zvonuri sau alte teorii care ne fac să ne simțim ca în romanul lui Orwell sau ca într-un film de groază în care se urmărește eradicarea în masă.

Singura modalitate prin care putem combate acest fenomen este prin informarea corectă. Chiar dacă credem că știm cum funcționează internetul, majoritatea oamenilor nu știu să se folosească și să se informeze corect referitor la aspectele ce îi afectează. Prima căutare pe Google ne spune mereu adevărul sau prima opinie formulată de o persoană cu oarecare platformă ne face să vedem lucrurile în alb și negru, când de fapt ele au mereu o nuanță de gri. Singura modalitate prin care putem combate acest fenomen e prin educație și asta ar trebui să înceapă de la un nivel școlar. Nu știu în cazul altora dar eu a trebuit să merg la facultate pentru a afla că există „Google Scholar” sau alte platforme ce prezintă studii relevante și verificate pentru un anumit subiect, să învăț că înainte să iau o decizie ar trebui să mă informez din cât mai multe surse posibile,  dar pe care să le privesc mereu cu un ochi critic.

Nu am scris articolul pentru a spune ce să facă oamenii sau ce să nu facă, alegerea e liberă. Dar, în opinia mea, orice persoană ar trebui să învețe de unde să-și ia informațiile în mediul online, să nu mai folosească rețelele de socializare ca surse de informare veridice pe care să le răspândească mai departe și apoi să ia o decizie în cunoștință de cauză. Există aproape 181,000 de articole medicale despre acest vaccin, deci avem de unde alege și putem încheia această nebunie pentru totdeauna.

Pericolul de a face prea multe alegeri

Un autor pe care l-am descoperit în 2020, a fost jurnalistul american Malcolm Gladwell. Acesta m-a impresionat prin abilitatea s-a de aborda anumite idei pentru care există aparent anumite explicații simple, dar pe care dacă stai să le analizezi atent și meticulos ajungi să realizezi că că nu poate fi oferită doar o explicație pentru un anumit comportament, fenomen sau trăsătură. Mai degrabă există alte zeci de fenomene , comportamente chiar și manifestări naturale cu un impact mai mic ce au o anumită influență asupra evenimentului final.

În cartea s-a „Excepționalii”, găsim un vechi proverb chinezesc care spune așa : „Nu există om care să se trează înainte de răsărit, trei sute șaizeci de zile pe an și să nu reușească să-și îmbogățească familia”. Chiar dacă contextul în care apare în carte r diferit, citatul mi-a adus aminte de un subiect destul de frecvent întâlnit în media și promovat de toate cărțile motivaționale, să te trezești devreme și să faci cele mai grele activități dimineața.

Și da, ar trebui să faci asta, dar să privim abordarea științifică a acestui subiect. Îmi aduc aminte când ni s-a prezentat la facultate un studiu în care erau evaluate deciziile mai multor judecători timp de câteva luni, fiind evaluată întreaga zi de muncă a acestora. Infracțiunile pentru care persoanele erau aduse în fața lor erau variate, nu a existat nicio diferență relaționată cu vârsta, sexul, rasa sau alte variabile ce ar fi putut influența decizia, dar toți cei audiați dimineața aveau o probabilitate mai mare de a primi eliberarea condiționată decât cei ce au fost evaluați după pauza de prânz. Exceptând ipoteza că poate toți judecătorii mâncau timp de 10 luni consecutive doar mâncare ce le făcea rău, explicația era mult mai simplă, aceștia manifestau oboseală decizională sau „decision fatigue” (în cadrul acelui curs, toți am încercat să explicăm de ce, dar nici unul nu ne-am gândit la asta).

Fenomenul a fost descris la început de psihologul Roy F. Baumeister, acesta formulând ipoteză conform căreia voința noastră e ca un mușchi ce ajunge să obosească dacă e folosit în exces. Pentru a explica acest lucru, a realizat studii în care participanții erau rugați să reziste anumitor tentații (de exemplu dulciuri) și dacă făceau asta, era mai greu după să facă față altor tentații, pentru că „voința lor obosea” (dacă putem să ne exprimăm așa). Ulterior au fost efectuate mai multe studii, ce au arătat că nu doar în circumstanța de a rezista anumitor lucruri obosim, ci orice activitate ce implică o alegere, oricât ar fi de mică e obositoare într-o măsură sau alta.

Acum ar trebui să stăm și să analizăm câte decizii am luat astăzi, nu vorbesc doar ce decizii importante, ci tot ce-am făcut. Dacă atunci când a sunat ceasul am hotărât să ne trezim sau să apăsăm pe snooze, apoi ne-am hotărât ce să mâncăm la micul dejun, am hotărât câte linguri de zahăr ar trebui puse în cafea, după am luat decizia de spăla vasele atunci sau mai târziu, apoi ne-am hotărât ce haine o să purtăm, ce încălțăminte, dacă să ne luăm umbrela cu noi sau nu, unde să parcăm și tot așa mai departe. Toate acestea (și sigur mult mai multe) doar într-o perioadă scurtă de timp. La un anumit nivel, când începem să muncim creierul nostru deja e obosit, ajungând până după masa să fie mai greu să luăm decizii, iar seara de multe ori răspundem că „o să vedem cum o să facem” pentru că fără să ne dăm seama, nu ne dorim altceva decât să avem libertatea de nu mai decide nimic. Desigur există o variabilitate de la o zi la alta, contează câte ore câte ore am dormit etc., dar sunt sigur că toți ne regăsim într-o oarecare măsură în acest scenariu și poate avem și o explicație pentru faptul că marii lideri ai lumii poartă deseori aceleași haine zi de zi (Mark Zuckerberg chiar a spus că încearcă să reducă numărul de decizii zilnice).

A doua idee, relaționată cu citatul prezentat reiese în mod evident din acest fenomen. Dacă seara suntem mai obosiți, luăm decizii mai greu, ne concentrăm mai greu, de ce să nu ne culcăm mai repede și să ne trezim mai devreme ? În timpul somnului, ca orice mușchi, creierul are ocazia să se odihnească și dimineața să lucreze la capacitate maximă. Putem asemăna toate astea cu un joc șah, la început avem toate piesele pe tablă, dar pe parcursul jocului pierdem treptat din ele, exisțând riscul ca la final să rămânem doar cu regele, cam în același mod funcționează și creierul nostru pe parcursul unei zile. Dimineața, dacă ai dormit 8 ore poți să te trezești la 7,8 și o creierul tău o să funcționeze la capacitate maximă, dar dacă ai o oră la dispoziție cum poți profita de asta ? În schimb, dacă te trezești să zicem la 5, în medie ai 2, 3 ore pe care le poți aloca doar pentru tine (din nou, după 8 ore de somn). Poți lucra la un proiect cu o eficiență de 2 ori mai mare decât seara, poți citi mai repede o carte, poți învăța mult mai repede sau poți lua hotărâri mult mai raționale și toate astea doar pentru că mușchiul responsabil cu deciziile nu a obosit încă.

În altă ordine de idei, putem ajuta și noi mușchiul ăsta, de exemplu nu trebuie să purtăm mereu același haine, dar ne putem hotărî cu o seara înainte ce o să purtăm, ce o să mâncăm, putem să ne facem o listă de cumpărături bine stabilită și așa mai departe. Felul în care ne organizăm mediul având o foarte mare influență asupra comportamentului și obiceiurilor noastre.

Chiar dacă nu toată lumea vrea să se trezească la 5 (de fapt cine vrea?) și poate nu toți simțim în aceeași măsură acest fenomen, dar mi se pare fascinant că există atât de multe lucruri mărunte ce ne influențează comportamentul și felul în care reacționăm, acesta fiind și motivul pentru care studiul comportamentului uman reprezintă un domeniu ce nu va putea fi înțeles vreodată în totalitate. Credem că avem autonomie totală și neglijăm mii de alți factori ce își pun amprenta în mod clar asupra existenței noastre. Sau poate am știut mereu asta, dar nu am știut să o explicăm, până la urmă cred că toți am auzit celebra vorbă :”noaptea e un sfetnic bun”.

Ce se ascunde în spatele psihopatiei

Între anii 371-287, un student a lui Aristotel pe nume Theophrastus scria o carte intitulată “Caractere”, carte ce descrie 30 de tipologii morale. Pe lângă faptul că este o lectură fascinantă și puțin înfricoșătoare (deoarece realizezi că oamenii au rămas în mare parte la fel), printre aceste tipologii, el a descris ceea ce specialiștii în psihologie descriu ca fiind un psihopat și anume “Omul fără scrupule”, un mincinos patologic care nu are nici o remușcare pentru faptele sale. Acum câțiva ani când am citit prima oară despre acest subiect, am rămas impresionant și oarecum surprins de faptul că încă de pe atunci se vorbeau despre astfel de trăsături, dar daca Seneca vorbea despre expresia facială a furiei, nu cred că ar trebui să ne mai surprindă nimic legat acești mari gânditori ai istoriei. Fie că Theophrastus vorbea despre psihopați sau nu, cu siguranță în mintea majorității oamenilor când aud acest termen apare imaginea unui criminal cu sânge rece sau imaginea lui Hannibal Lecter privind-o pe Clarice printre gratii. Chiar dacă nu e o imagine greșită, un studiu publicat în 2013 prezintă concluzile a doi cercetători ce au vizualizat 400 de filme  în care erau prezentați 123 de indivizi catalogați ca fiind psihopați. Rezultatele acestui studiu, arată că deși profesia de medic este una dintre meseriile preferate de către indivizii cu trăsături specifice psihopatiei (în special datorită inteligenței ieșite din comun), Lecter este prezentat ca fiind aproape invincibil, ceea ce nu este deloc realist. Cea mai bună prezentare a unui psihopat într-un film, conform specialiștilor este ceea a lui Anton Chigurh, din filmul „No country for old men”, personaj despre care nu o să vorbesc foarte multe, deoarece ecranizarea are propria ei voce.

Dar eu vreau să fac un pas și mai în față, și să abordez un alt personaj pe care psihologul Kevin Dutton( pionier în studiul psihopatiei) îl descrie în aproape toate cărțile sale, și anume Gordon Gecko, din filmul Wall Street(1987). Surpinzător este faptul că în acest film, Michael Douglas nu joacă rolul unui criminal cu sânge rece care își mutilează victimele, ci joacă rolul unui om de afaceri, fără scrupule, care ar face orice că să câștige cât mai mulți bani și putere. Celebra sa replică „lăcomia este bună ” fiind celebră în industria cinematografică. Poate că la început, acestă descriere pare contra intuitivă, un psihopat ar trebui să fie după gratii, nu în biroul de conducere al unor mari corporații, dar pe lângă ficțiune, există și numeroase studii ce confirmă aceste informații.

Primul studiu a fost realizat în anul 2006 de către cercetătorii Robert Hare si Paul Babiakc, aceștia au construit un instrument intitulat :”Radiografia mediului de afaceri”, având rolul de măsura trăsăturile psihopatice existente la indivizii ce activează în mediul de afaceri și în corporații. Rezultatele au arătat că există anumite trăsături psihopatice ce sunt echivalente trăsăturilor liderilor din marile corporații și anume:

Trăsături de conducere vs Trăsături psihopatice:
Carismatic- Șarm superficial
Încrederea în sine- Grandomanie
Influent- Manipulare
Persuasiv- Escroc
Gândirea vizionară -Inventarea de povesti incalcite
Abilitatea de a-și asuma riscuri- Impulsivitatea
Orientat spre acțiune -Căutarea de senzații tari
Abilitatea de a lua decizii oficiale -Sărăcie emoțională

După descoperirile din acest domeniu, Hare și Babiack publică o carte de succes intitulată” Snake in Suits”(2006), surprinzând felul în care psihopații o dată ce obțin un loc de muncă dorit fac orice și manipulează pe oricine pentru a ajunge la o poziție cât mai înaltă în conducerea companiei. Conform acestora, felul în care psihopatul reușește acest lucru poate fi descris în 5 pași

1.”Intrarea”: indivizii se vor folosi de șarmul lor natural pentru a obține un post în compania respectivă și vor fi de ajutor față de toți colegii pentru a se integra, de asemenea vor observa care sunt”inamicii” și care sunt personale de care se pot folosi pentru beneficiul lor.

2.”Evaluarea”: în acest stagiu psihopații identifica 2 categorii de persoane pe care îi poate folosi în atingerea scopurilor lor personale. Aceste categorii sunt: „pionii”(persoane ce au o putere informală și care ar putea fi foarte ușor manipulați) și „patronii” (aceștia au putere dobândită în mod formal datorită poziției pe care o ocupă în organizație).

 3.”Manipularea”: în această fază persoana se folosește de pioni și de patroni. „Pionii” sunt cei care sunt manipulați pentru atingerea scopurilor personale, iar” patronii” sunt cei ce îi vor proteja pe psihopat de „atacurile” celor din jur. De obicei manipularea are loc prin crearea unui conflict între colegii de muncă, prin modificarea căilor de comunicare astfel încât prestigiul lor personal să crească și prin răspândirea de bârfe.

 4.”Confruntarea”: în această fază psihopații scapă de rivali și de pionii care nu mai au nici un rol. O categorie aparte de care psihopații trebuie să se ferească este “poliția organizațională”, aceasta este reprezentată de indivizi care trebuie să mențină controlul și ordinea în organizație și care ar putea să îi identifice pe psihopați și jocurile lor de manipulare. De obicei  aceste persoane sunte cele de la  departamentul de resurse umane, securitate, controlul calității.

5.”Ascensiunea”: o dată ce “rețeaua ” e construită, aceștia ajung să controleze mare parte din organizație,  îi trădează pe patronii ce i-au protejat și ajutat să avanseze în carieră și câștigă poziția organizațională dorită,  de unde îi pot controla în mod formal pe ceilalți.

Un alt studiu realizat de Hassall si Boduszek(2015) a comparat nivelul de psihopatie între studenții la psihologie și studenții la o facultate de afaceri, rezultatele  că studenții de la facultatea de bussines au avut scoruri mult mai mari decât cei de la facultatea de psihologie.

  În concluzie, studiul psihopatiei rămâne în mare parte un mister. În ciuda faptului că există un instrument de diagnosticare (PCLR) și studii precum cele prezentate mai sus, există puține cazuri în care a fost identificat un psihopat cu un scor maxim pe scala de evaluare (de exemplu Ted Bundy). Tocmai de aceea și informațiile prezentate mai sus nu ar trebui considerate ca fiind adevăruri absolute, pentru că majoritatea indivizilor descriși în studiu au trăsături specifice psihopatiei(poate vor fi prezentate în alt articol), nu un diagnostic de psihopatie în sine. Totuși, este fascinant să ne gândim la faptul că poate de multe ori, persoanele de succes pe care le admirăm posedă unele din aceste caracterisitici care, în primă instanță ne-ar determina să ne ferim de ele.

Ce am învățat în 2020 și ar trebui să reținem pentru 2021

Putem fi cu toții de acord că anul 2020 a fost unul dintre cele mai grele din istorie, cel puțin pentru noi, cei care nu am trăit și alte evenimente atât de marcante până în prezent.

Dacă ar fi să privim lucrurile dincolo de limitele propriei vârste (în special, noi cei născuți după anii 90) am vedea că străbunicii și bunicii noștri au avut de înfruntat adversități mult mai mari. Aceștia erau nevoiți să trăiască din ce aveau și cultivau acasă, nu cu făina de la supermarket, declarațiile pe care le noi le completam pentru a cumpăra pastă de dinți erau înlocuite de scrisori adresate familiei sau persoanei iubite înainte de a pleca pe front (poate ultimul drum făcut de unii dintre ei), iar arma lor de luptă era un revolver sau o pușcă, pe când noi a trebuit să purtăm constant o mască ce nu ne lăsa să respirăm (aici adevărata tragedie).

Dincolo de țara noastră, privind la nivel planetar, un top efectuat de site-ul „Medium”, după ce au intervievat mai mulți istorici, a arătat că au existat ani mult mai răi decât cel care e pe cale să se încheie:

1.Pe primul loc e anul 536, cercetările arată ca a fost anul cel mai rece din ultimii 2500 de ani (vara erau temperaturi de 1,5-2,3 grade celsius), iar dacă asta nu era de ajuns timp de 18 luni soarele de abia a strălucit asupra unei mari părți din Europa, Asia și a Estului Mijlociu. Toate astea din cauza unui fenomen de ceață extrem de densă a cărei cauză a fost, conform cercetărilor erupția unui vulcan din Islanda ce împrăștiat cenușa, creând acel efect de întuneric total. Numeroase scrieri istorice descriu faptul că soarele oferea lumina ca și luna, fără căldură și cu o intensitate extrem de redusă. Putem doar să ne imaginăm consecințele acestui fenomen, întreaga Europa trăind în foamete și ca să existe o bomboană pe colivă la această poveste, în anul 541 s-a răspândit ciuma bubonică, ce a dispărut complet doar în anul 750 (oare dacă oamenii ar fi avut un vaccin atunci, ar fi refuzat ?

2. Ciuma sau moartea neagră, în anul 1349, ce a eradicat jumătate din populația Europei.

3. În 1520, o epidemie de variolă ce se crede că a ucis între 60% și 90% dintre ocupanții continentului American.

4. În 1918 gripa spaniolă a ucis peste 50 de milioane de oameni.

5. Anul 1933, adică anul în care Hitler a venit la putere, este descris de asemenea ca fiind unul dintre cei mai marcanți din istorie.

Nu spune nimeni că a fost un an ușor și cu siguranță la nivel personal într-un fel sau altul ne-a afectat pe fiecare dintre noi. A fost ca un profesor dur care nu acceptă nici cea mai mică greșeală din partea elevului, dar ce să vezi, pe termen lung acești profesori ajung să fie cei mai apreciați. Nu a trebuit să facem altceva decât să respectăm niște reguli simple, unele fiind până la urmă de bun simț. De exemplu, conform lui Allan Pease (expert în comunicarea nonverbală) zona socială ar trebui să fie  între 1,22-3,60 metri atunci când suntem înconjurați de persoane necunoscute și să ne spălăm pe mâini de fiecare dată când intrăm în casă? Parcă știam de mult regula asta.

Apoi au fost aplicate restricțiile poate mai puțin obișnuite, de exemplu eu personal nu am purtat niciodată o mască și acum cred că am una în fiecare buzunar că să nu plec fără ea. Mulți dintre noi mergeam la magazin și de 3 ori pe zi pentru că nu ne planificăm cumpărăturile, dar acum decât să completăm mii de declarații am învățat cu toții cât de eficient e să ne facem o listă exactă cu ce avem de cumpărat. Faptul că nu mai ieșim după ora 10, respectiv 11 ne-a determinat să muncim mai mult la proiectele noastre pentru că acum nu puteam face altceva sau din contră, ne-a făcut să ne culcăm mai repede și să ne trezim mai devreme, reușind să ne construim o nouă rutină.

Dar cel mai important, ar fi înțelept să ținem minte că suntem vulnerabili, că timpul nu e de partea noastră și că trebuie să prețuim mai mult momentele petrecute alături de persoanele apropiate. Poate anul 2020 ar fi fost anul în care mulți ar fi putut obține slujba dorită, alții să își deschidă propria afacere, alții să se căsătorească, alții să își cumpere prima casă etc. Toate astea au fost blocate și sperăm cu toții că o să se întâmple în 2021, dar ca să le ducem la îndeplinire și să privim la anul pe vremea asta cu mândrie în urmă, ar trebui să nu uităm de lecțiile predate de 2020.